Ascult noaptea cum trece-ncercând,
Sǎ fure o parte din mine.
Privesc lumânarea cum plânge-arzând,
Mǎ întunec, mǎ întorc, nu mai sunt.
Şi iaraşi sǎrut cu vârful creionului coala,
Litere negre, ca de smoalǎ, rǎsar.
Uitarea-i speranţa cuvintelor rele?
Şi de-i aşa, ce-o fi adevǎrat?
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu