A treia rugǎ

Prinţesa tǎcutǎ îşi culcǎ obrazul,
Şi-o lacrimǎ albǎ-i sfinţeşte durerea.
Pe boltǎ, albastrǎ se stinge o stea,
Pǎdurea ofteazǎ în chin, iubita mea.

Se face cǎ visul din vis nu-i dǎdea mângâierea,
Ci gândul - gând negru, îi întinde un leac,
Încet se îndreaptǎ, cu paşi moi spre fereastrǎ,
Îl cheamǎ şoptind pe Icar, îl doreşte la ea.

Trezit din visare de durerea de lacrimi,
În robul iubirii, speranţa creştea,
Şi o clipǎ lucid, asemeni speranţei,
Sporeşte îndoiala şi rar, tremurând, se ruga.

Potopul de foc şi furia de ape,
Invocate în rugǎ se dezlǎnţuie toate,
Totul e haos…
Şi drumul spre ea, pǎrea cǎ pierea.

Zâmbeşte sfârşit - liniştit înspre sine,
Crezându-se liber, înşelându-şi chiar
Zbuciumul, aprig ger, demon,
Nu dispǎruse, se ascunsese doar.

Prea scurt timp şi chemarea revine,
Icar nu rezistǎ - raţiunea slǎbitǎ.
Zboară în haosul propriu, norul cu vântul,
Înoatǎ oceane, îl arde o stea.

Se roagǎ din nou, pentru o clipă
Sǎ înceteze iadul ce însuşi a creat,
Sǎ fie aproape, vrea să fie la ea,
S-o ţinǎ-n braţe deseară - veşnic şi apoi
Asemenea.

Ajunge la ea, o strânge la piept,
Biet muribund cu un licǎr în ochi.
După un timp-timp, ea îl priveşte,
Zâmbindu-i din ochi, îl întreabǎ ceva.

Tace, se întoarce şi pleacǎ.
Pentru o secundǎ,
Parfumul ei Lalique se transformă-n perdea.
Pǎstreazǎ amintirea, o crudă adiere
Sǎ creadǎ? S-o creadǎ?
E aievea? Visa?

Poetul schilod încercǎ sǎ uite,
De sinele sine şi tare ar vrea,
Sǎ meargǎ înainte oricum,
Fǎrǎ ea, fără ea de-ar putea,
Dar ruga a treia încet şi tăcut se pierdea.