Profetul

Am terminat ce am început cu mine
Poezia chivernisită e depaşită, obosită
Nici proza nu mai e mare lucru
Dar poezia e mult mai de porc
(Doar muzica, mai ales de film, e de bază
Filmul e de bază, omul de vază - Wazaaa!!!)
Daca poţi, scrie totuşi în engleză
Scrie fără tarkovskisme dacă poţi
Scrie fără inimă şi fără vis
It does look great, man! Looks great!

Dezbracată în poiată, poezia contemporană
Zice că-i face plăcere să facă ce i se cere
Nu discerne, publicul cere o veste - ea are mere
Nu are vestă, nici răbdare, ci pere şi mere
Cerne şi alergă, aleargă, aleargă
Beware! - vibraţia se subînţelege -
Eu nu am decât tăcerea de pe fundul oceanului
De pe fundul paharului, atât de mare tăcerea
Curcubeului lentilei ocheanului publicului
Prismatic leneş rătăcit, suficient şi hilar

Tac cu glasurile surorilor sutelor de personaje
Trilogia sofocliană albastră, antitrinitariană
Trebuie citită neaparat cu accent englezesc, nu rusesc
Zic adio lui Derek Riggs, nu ştiţi despre cine vorbesc
Pe strada mea nu mai sunt supermarketuri
Poeţii trebuie să apară şi să pară ce nu sunt
Coaste sofisticate... scrie şi tu în engleză
Ce te costă? Arta pentru artă te face poet
Şi tu ştii ce e poezia, ai publicat
Un volum cu foi albe sau aşa mi s-a părut

Marc Kopil – Who’s afraid of angels?

Despre lucrările lui Marc Kopil e greu să vorbeşti. Ele îţi taie răsuflarea şi nu poţi să stai în contemplaţie pentru că ameţeşti. Privite de aproape ele provoacă un sentiment similar cu acela pe care unii dintre noi îl simţim pe acoperişul clădirilor înalte. Lucrările lui Marc Kopil îţi dau perspective dar provoacă durere prin trezire la realitate.

Sub pretextul întrebării “Cui îi e frică de îngeri?” artistul reuneşte la Posticum, în Oradea, lucrări din colecţia personală sau din colecţii private, create în ultimii 5 ani. Am putea spune că avem de-a face cu un fel de retrospectivă, lucrările având în comun atingerea îngerească, energetic pozitivă.

Marc Kopil nu ezită. El e de partea luminii, a binelui şi ne provoacă să alegem o tabără. Vede prea bine, ca noi toţi, lumea în care trăim, dominată de rău şi de răi. Prabuşirea contemporaneităţii e dramatică şi maleficul rânjeşte triumfător. Nu mai zace bâjbâind în întuneric ci se expune cinic, agresiv, molipsitor. Acum e mai cool ca niciodată să fii rău. Marc Kopil nu e cool (nici nu a fost vreodată), el consideră că reprezentarea răului a devenit inutilă.

De ce o revoluţie a luminii? Pentru că am ajuns să avem nevoie de deconspirarea adevărului şi cuminţeniei. Umanitatea aflată în umbra capitalismului occidental, stagnează moral în putrefacţia consumerismului dulceag – din păcate un clişeu bun de folosit in contextul ăsta... provocările sunt puţine şi răzbat din ce în ce mai slab de sub maldărele de gunoi mediatic, depozitat în vederea reciclării şi reutilizării perpetue. Suntem conştienţi că trăim aliniaţi în şiruri infinite aşteptând să ne fie servite modele de fericire, în timp ce sorbim lichidul brun acidulat din pahare de plastic închise cu capac etanş. Dar nu facem nimic să schimbăm asta. Şocul pe care lucrările lui Marc Kopil îl transmite devine astfel social-subversiv, neliniştitor şi incomod. El mişcă percepţiile spre alte orizonturi, un micron sau ani lumină, nu ştim cât.

Iată motive să mergeţi la Posticum. Veţi merge cu pieptul gol şi braţul slab al bunului simţ şi al întoarcerii necondiţionate a celuilalt obraz, dar veţi pleca întăriţi cu zale grele ale conştiinţei trezite.

Mircea Teorean – Dincolo de copilărie

Nu mi-am propus să devin critic literar. Nu am aptitudinile necesare, nu cred că am citit destul, cantitativ şi nici calitativ. Simt totuşi nevoia să scriu despre această lectură-experienţă, pentru că a fost una specială. Printre cărtile “serioase” parcurse în ultimul timp, scoase la mari edituri, periate si marketizate, cartea asta iese în evidenţă. Cartea asta curată, crescută cu bun simţ, mi-a plăcut în alt fel.

Scriitorul Mircea Teorean este liber. Editura nu i-a temperat strigătele, nu i-a pastelat cromatica şi nu a trebuit să intervină pe firul narativ, leneş cateodată sau dimpotrivă prea năvalnic alteori. Asta a dat valenţă de unicitate lecturii, unicitatea manuscriselor sau a vinului bun, de ţară, fără conservant industrial şi eticheta cu cod de bare. Dar asta ar fi fost prea puţin. Ar fi putut fi un text banal, tipărit de dragul unui orgoliu de talent nedescoperit. Nu e cazul. Când te loveşti de câte un pasaj poate neşlefuit îndeajuns sau de câte o eroare tehnică minoră, ai impresia ca ai călcat cu talpa goală pe o scoică ascunsă sub nisip, acest fapt nu răpeşte plăcerea ci doar aduce aminte că experimentezi, că descoperi.

Marele atu al romanului e autenticitatea. Sinceritatea creatoare devastatoare a autorului în evocarea epică (autobiografică?) dă naştere unei serii de episoade dramatice, cinematografice, deopotrivă rurale şi urbane din România anilor ’70. Îngerul lui Dumnezeu, câinele negru, dă romanului dimensiunea fantastică. Cititorul se va regasi în unul sau mai multe momente, îşi va aminti de “Poţoc”-ul său, ochii i se vor umezi amintindu-şi de copilărie, de cuminţenie şi de paşii tăcuţi şi grăbiţi din adolescenţă în maturitate. Evocarea icoanei bunicilor e puternică, ei sunt şi acum personajele imense, definitorii ale romanului, aşa cum au fost şi în viaţa lui Thomas.

Romanul nu a fost publicat înca în România, dar se poate procura prin intermediul blogului autorului. Citiţi-l!

Citiţi!

p.s. pentru a răsfoi cartea, clic aici